strigătul de război – strigătul de arme

Ianuarie 10, 2009 la 8:36 pm | Publicat în HISTORIA, militaria | Lasă un comentariu

Strigătul de arme, folosit mai ales din secolul al X-lea până în secolul al XV-lea, era strigătul dat de vasali unora dintre marii seniori; era o expresie feudală a unei forme luate prin înţelegere anterioară sau obişnuită, o aclamaţie în cor al cărei început era dat de şef, de port drapel sau de crainicul de arme.

Cei mai mulţi autori confundă strigătul de arme cu strigătul de război. Strigătul de război diferă de cel de arme prin aceea că la trupele din Occident era o manifestare soldăţească, o amintire a unui eveniment local, a unei victorii sau a unei infrângeri particulare a uneia sau alteia dintre armate. Acest strigăt nu avea nuanţa feudală a strigătului de arme. El trezea ambiţii de luptă pentru războinici şi nu era omagiul adus unui şef militar, unui senior cu stindard.

Strigătul de arme era în strânsă legătură cu stemele. El a precedat cu mult utilizarea regulată a stemelor şi originile sale sunt intim legate cu instituirea primitivă a nobilimii. Feudalii erau constrânşi prin vasalitatea lor, nu numai de a urma pe rege la război, dar mai mult de a-i aduce un număr de oameni, pe care îi comandau transmiţând ordinele sale sau ale generalului şef; au simţit nevoia de a avea un strigăt personal, diferit de acel  al comandantului şef.


Fiecare senior, posesor al unei feude şi conducând sub steaguri un număr oarecare de oameni, nu putea totdeauna să folosească un strigăt. Castelanii, singurii care aveau steag, numai ei deţineau acest drept. Nu toţi fiii unui castelan aveau dreptul de a pune să se strige, numai fiul cel mai mare avea acest drept, ca singur posesor al feudei.

Originea, folosirea şi semnificaţia strigătului de arme au fost tratate de diferiţi autori : doi dintre ei, cunoscuţi pentru aportul lor ştiinţific, Du Cange şi P. Menestrier, au dat asupra acestui interesant subiect două disertaţii cuprinzătoare, din care vom spicui unele pasaje.

„Strigătul de arme era prelung, cuprins în două sau trei cuvinte, pronunţate la începutul sau în toiul luptei sau al învălmăşelii, de către şefi sau toţi soldaţii împreună, după situaţie şi împrejurări…

Francezii cruciaţi aveau ca strigăt general cuvintele  <<Dieu le veut şi Eia Deus, adjuvanos>>,  Ducii de Burgundia aveau <<Notre Dame Bourgogne>>

Nu toate strigătele de război erau constituite dintr-o evocare, căci adesea erau luate din devizele strămoşilor, care îşi aveau originea într-o întâmplare importantă sau din câteva cuvinte care arătau demnitatea sau desăvârşirea casei; câteodată erau luate chiar din steme şi cel mai des numai numele servea ca strigăt.

Erau strigătele care arătau demnitatea familiei din care principele sau seniorul era coborâtor. unele se luau din poreclele de onoare acordate familiei. de exemplu : familia de Bousies din Hainault avea <<Bousis au bon fer>> ; seniorii de Coucz din Picardia aveau <<Coucy a la merveil-le>>  sau <<Place a la banniere>> ; seniorii de Vilain, coborâtori din castelanii din Gand, aveau <<Gand a Vilain sans reproche>> .

Altele scoase din stema familiei; astfel conţii de Flandra <<Flandres au lyon>>;  familia de Waudripont din Hainault <<Cul a cul Waudripont>> din cauză că aveau în stema lor doi lei rezemaţi cu spatele. de cele mai multe ori strigătul de arme era numele familiei.

Strigătul general al comandantului şef era folosit de soldaţi spre a se recunoaşte în timpul luptei. Strigătul şefului contrinuia la îmbărbătarea în luptă a trupelor ce erau sub conducerea lui.

După cum se spărgeau stemele, tot astfel se modificau şi strigătele de către ramurile colaterale şi fraţii mai mici”  – Du Cange


„Strigătul urmează steagul, deoarece în vechime nimeni nu era recunoscut nobil de arme, de nume şi de strigăt decât acela care avea dreptul de a ridica steag, şi unul şi celălalt serveau spre a duce trupele la război şi a le aduna.

Strigătele erau folosite în întreceri şi în luptele adevărate.

Strigătele de sfidare, ale contelui de Montfort din Bretagne : <<ou est tu, Charles de Blois ?>> şi a seniorilor de Chauvigny <<Chevaliers pleuvent>> .

Strigăte de teroare şi de curaj se pot vedea la familia de Bar <<Au feu, au feu>> .

Strigătele de arme au fost înlăturate odată cu desfiinţarea steagurilor. din secolul al XV – lea, cuvântul – misterios – de ordine a înlocuit strigătele de arme prea gălagioase, deoarece liniştea era necesară pentru auzirea comenzilor. acestea s-au păstrat însă în steme, unde vanitatea omenească le-a dat încă o lungă existenţă ”   P. Menestrier.


În evul mediu strigătele de război şi strigătele de arme aveau ca scop : fie de a da semnalul începerii luptei; de a se recunoaşte în învălmăşeala luptelor;  de a adunasoldaţii sub steagul şefilor imediaţi; fie de a reînsufleţi şi a ridica moralul şi curaju luptătorilor în timpul încăierării.

Strigătul regilor Franţei era <<Mont-joie Saint-Denis>>,  acest strigăt a cărui origine a provocat multe controverse, face totuşi referire la luarea flamurii de la Saint-Denis, în 1567, în luptele contra calvinilor şi nu este mai veche de domnia lui Ludovic cel Gros.

Alte mari familii aveau strigăte asemănătoare : familia de Bourbon – <<Mont-joie Notre-Dame>>; familia ducilor de Bourgogne – <<Mont-joie au noble duc>> şi <<Chatillon au noble duc>>; conţii de Champagne – <<Passavant le meilleur>>; ducii de Savoia – <<Saint Maurice et Savoy>>; ducii de Flandra – <<Flandra au lion >>; ducii de Bretagne – <<Saint Malo au riche duc>>; ducii de Brabant – <<Louvainau riche duc>>.

Toată lumea cunoştea strigătul de război al cruciaţilor – <<Dieu le veut>>, pe cel al familiei Montmorencz – <<Dieu aide au premier baron chretien>>.

Existau de asemenea, strigăte cu numele caselor din care se trăgeau luptătorii. Astfel : regii de Navarre aveau – <<Bigorre, Bigorre>>; seniorii de Beaujeu – <<Flandre>>; seniorii de Saint Paul -<<Lusignan>>.

Strigătul de război care cuprindea numele de familie se transmitea odată cu stema, el era proprietatea fiului cel mai mare al familiei, mezinii nu puteau să-l ia decât dacă adăugau numele senioriei lor principale.

Strigătul se aşează pe stemă deasupra podoabei coifului, într-o panglică ondulată de culoarea scutului.

Marcel Sturdza-Săuceşti  –  Heraldica


Anunțuri

Lasă un comentariu »

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

%d blogeri au apreciat asta: