spovedanie pentru învinși

noiembrie 1, 2008 la 7:45 am | Publicat în anticomunism, ganduri, HISTORIA | Lasă un comentariu

“(…)Am venit în Paris prima oară în 1913. Îndată Ionescu, cismarul, m-a luat de mână și m-a condus la Luvru. El îmi arătă pe micul cerșetor, omorându-și păduchii. Am rămas acolo trei luni. Voiam să trăiesc toată această istorie și artă a Parisului. L-am părăsit beat de fericire și aproape cerșetor, promiţându-mi să revin acolo, să învăţ limba, să trăiesc acolo, să trăiesc în această ţară a gândirii generoase !

Mi-am ţinut promisiunea, dar mirajul a dispărut.

Acum doi ani, aflându-mă într-o seară în compania a doi francezi, bogaţi și scriitori, unul din ei mă întreabă brusc :

– Cunoști Parisul ?

– Puţin.

– Ce ?

– Muzeele, monumentele, cocioabele.

Izbucniră în râsete. Își râdeau de mine :

– Ai văzut femeia care face dragoste cu câinele ei ?

– Nu.

– Și cei doi bărbaţi care fac dragoste între ei ?

– Nici .

– Și casa particulară, unde vin să fie violate soţiile “cinstite”, cu faţa acoperită ?

– Nicidecum .

– Dar bordelul, unde se face dragoste într-un cosciug ?

– Într-un coșciug?

– Exact .

– Aș vrea să văd această oroare

Automobilele luară drumul spre strada Provence. Faţada discretă. La intrare, o sonerie dă alarma brusc. Ni se arată casa și marfa, pentru cincizeci franci de persoană.

Marfa n-are nimic extraordinar; vreo treizeci de fete goale pentru toate gusturile.

– Toate sunt obligatoriu franţuzoaice, domnilor ! , insistă patroana.

Dumnezeu protejează popoarele și Franţa fetele ei.

– Haideţi să vedeţi coșciugul!

O încăpere, cu pereţii acoperiţi de draperii. Spre unul dintre pereţi, un coșciug adevărat, pe dușumea, din lemn tare, interiorul capitonat luxos și prevăzut cu un puișor mic, ca să sprijine capul femeii.

Se dau draperiile la o parte : imagini de bordel. și apoi, un lanţ de “camere” : “persană”, “arabă”, “chineză”, “japoneză”, “turcească”, de toate culorile : “roșie”, “verde”, “albastră”, “galbenă” – până la camera “biciuielii”, care este un subsol inchizitorial și la fel de macabru, ca și camera cu coșciugul. O cruce mare, la mijloc (sărmana cruce !), cu un simulacru de rug la bază. Lanţuri. Bice. Se leagă când femeia, când bărbatul, după sminteala “clientului” multimilionar, și-i biciuiește, nu cu același bici; inofensiv pentru femeie, teribil pentru bărbat.

În sfârșit, iată-ne la piscină, somptuoasă. Patroana ne arată frumoasa decoraţie murală :

– A fost executată de un “premiul întâi” al Romei, domnilor !

Bravo pentru premiul întâi al Romei !

Întreb :

– Puteţi să-mi spuneţi, doamnă,

cât a costat construcţia acestui bordel ?

– Patru milioane !

Ei bine, conchid :

Când o civilizaţie construiește bordeluri, în valoare de patru milioane, în timp ce ţăranii ei, înspăimântaţi de mizerie, își masacrează copiii cu lovituri de bardă, – această civilizaţie nu mai are drept la existenţă, chiar atunci când scriitorii ei se convertesc la catolicism, iar avocaţii ei devin episcopi, după șapte ani de penitenţă. O atare civilizaţie, dacă îi mai rămâne puţină pudoare, trebuie să-și îngroape bibliotecile, să demonteze și să depoziteze cele mai nobile dintre monumentele sale și apoi să facă să răsune marele clopot de la Notr-Dame, de către cel mai magnific episcop-avocat al său. Dacă nu … (…)“

Panait Istrati – Spovedanie pentru învinși